Gabriel Diaconu, psiholog, a povestit pentru Digi FM, care este importanța psihologiei după o tragedie cum a fost cea de la Colectiv.
După tragedia din Colectiv, Spitalul de Arsuri din Bucureşti a fost închis o perioadă, pentru renovare. Avem acum paturi moderne. Dar ce facem pe parte de psihologie?
Absolut nimic nu facem pe parte de psihologie, pentru că , din păcate, autorităţile române, şi când mă refer la autorităţi nu mă refer doar la guvernanţi, cât autorităţi în general, care ar trebui să lucreze între ele. Autorităţile păstrează un gen de spaimă ideologică, despre medicină în general şi despre medicina interdisciplinară în particular. O lasă, cum spun la noi politicienii, pe seama experţilor. Or, medicina în România are o doză de inerţie remarcabil de mare, pentru că experţii există, dar din păcate, nu se pun în acord unii cu alţii, iar vocea experţilor nu este în interiorul unui forum, ci este mai degrabă în interiorul unor culoare ale puterii. Deci, ei nu mai sunt dintr-o dată experţi, cât sunt experţii noştri, versus experţii lor. Şi, din păcate, finalmente, tot la hârjoneala politică se ajunge. Nu o singură dată şi nu doar în ultimii ani, dar în toată cariera mea medicală în România, m-am întâlnit cu ecuaţia oportunităţii. Mai ales când vine vorba de experţi. Cineva are o idee. Poate că e o idee bună. Ea nu va fi trecută prin filtrul dovezilor. Ea va fi trecută prin filtrul autorităţii sau carismei persoanei respective. Şi atunci se va merge pe ideea liderului luminos, care o să facă minuni, va merge pe apă, va reinventa roata, va lărgi gaura din covrig şi va fi bine.
Bun, dar până mergem pe apă, avem sau nu psihologi pentru cazurile de mari arşi?
Nu. Nu avem. Îmi aduc aminte că e o discuţie pe care o aveam cu confraţi din Ministerul Sănătăţii la vremea respectivă şi primul obstacol pe care l-am avut este cum normăm psihologii care să lucreze cu marii arşi, pentru că, din păcate, în ultimul an şi jumătate, la nivel al Colegiului Psihologilor a fost un război foarte fierbinte şi foarte murdar, între prezent, trecut şi viitor şi diverse facţiuni care au căutat să legitimeze o anumită ecuaţie a puterii. Şi atâta vreme cât ai un colegiu profesional care are o luptă intestină, nu ai cu cine sta de vorbă. N-ai cu cine sta de vorbă indirect şi la Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, pentru că, după mari paşi făcuţi înainte pentru includerea serviciilor psihologice în categoria serviciilor decontabile, lucrurile s-au blocat în proiect. S-au blocat încă de pe vremea domnului Ciurchea şi după ce domnul Ciurchea nu a mai fost director la CNAS, eu nu prea-mi aduc aminte de nimeni. Pentru că toţi ceilalţi, până în prezent au fost interimari. Unii dintre ei, remarcabil de efemeri în interimatul lor la CNAS. Şi când nu ai instituţii cu cap, vai de picioare!
Eu, ca simplu cetăţean, nu reuşesc să înţeleg cum de nu există totuşi un psiholog pentru marii arşi. La Spitalul Universitar, de exemplu, un psiholog consiliază rudele şi pacienţii de la ATI. Cum de nu există măcar un singur psiholog la Spitalul de Arsuri? Şi cine ar trebui să facă ceva în sensul ăsta?
La nivel guvernamental şi la nivel ministerial s-a implementat încă din perioada Colectiv şi ulterior a fost reuzitată cu tam-tam de fiecare oportun ministru şi vremelnic ministru, ca fiind - uite ce şmecherie avem noi - ceea ce s-a numit AP Arsi, sau Acţiune Prioritară Arsi, prin care, la fel ca în AP ATI, adică Acţiune Prioritară ATI, practic, statul român se angaja să canalizeze surse de bani suficiente pentru această situaţie specială, AP Arşi urmând să includă la vremea respectivă, a fost un draft făcut şi agreat, similar cu AP ATI, să inlcudă pe lângă serviciile medicale de continuitate, (pentru că un mare ars este o persoană care are nevoie de servicii de continuitate pe perioade lungi de timp) şi consiliere, asistenţă psihologică. În orice caz, discuţia a fost cum îi plătim pe psihologi, cine sunt psihologii pe care vrem să-i plătim şi în ce regim îi plătim. Pentru că canoanele Casei de Sănătate sunt pe servicii. Un om ca Ciurchea sau ca Ţibichi sau ca cel care este acum interimar la CNAS ar fi spus-o foarte simplu. ''Mie-mi spui cât mă costă şi cum decontez chestia asta, ca să justific banii.'' Deci, toată conversaţia a fost în cele din urmă mercantilă. Cumva, meşteşugărească. Până la urmă, cât ne costă un psiholog? Meseria de psiholog este o meserie liberală. Drept urmare, psihologii au libertatea de a se autointitula liber comercianţi şi de a-şi vinde serviciile pe o anumită sumă. Să faci o explorare în piaţă, în psihologie, pe de altă parte, cere timp şi cere o formă de expertiză, şi revin la rolul expertului, care în România niciodată nu se face niciodată transparent şi se face în virtutea figurilor luminate. Dacă vine emeritus profesor şi zice ''costă 10 lei serviciul de psihologie'', statul vine şi zice ''uite, a zis domnul profesor că este 10 lei, hai să decontăm 10 lei.''
Noi suntem şi mă includ cumva şi pe mine şi pe medicii din practica privată, psihiatrii, psihoterapeuţii, psihologii, suntem persoane care înţelegem piaţa la nivelul cererii şi ofertei. La nivelul cererii şi ofertei eu nu pot să-i spun statului român " Ştii, un psiholog ar trebui să primească 50 de lei sau o sută de lei pe oră". Pentru că statul român, dacă stă să facă nişte socoteli, o să spună că-i dă cu virgulă. Nemaivorbind de faptul că astfel de lucruri trebuie incluse într-o formă oarecare de matrice, prin care să nu avem parte de o discriminare pozitivă. Şi e o chestiune care, de data asta ajunge la o nuanţă şi un grad de subtilitate, care pe unii oameni îi ofensează şi pe alţii îi disperă. De ce ne-ar interesa, să zicem, mai mult sau mai puţin marii arşi, decât politraumele sau decât persoanele care au boli autoimune, grave, rare, persoane care au epilepsie, sau afecţiuni oncologice, ş.a.m.d?
De ce ne trebuie afecţiuni prioritare? Pentru că am avut un eveniment catastrofic sau pentru că este o chestiune care, în România reprezintă o problemă de sănătate publică?
Şi asta trebuie, iar, observat. În legea 95, anumite chestiuni intră în incidenţa atenţiei sporite a autorităţilor, dacă devin probleme de sănătate publică. Marele ars nu este o problemă directă de sănătate publică. Probabil că într-un an există câteva sute, două sute, două sute şi ceva de cazuri. Prin comparaţie, avem sute de mii de persoane cu demenţă, avem zeci de mii de cazuri de cancer, ş.a.m.d.
Şi pentru ei avem psihologi?
Doamnă, nu avem pentru nimeni.
Şi tot din acelaşi motiv. Banii. Nu s-au înţeles la bani, cum ar veni.
Nu. În România, dacă există o egalitate a cetăţeanului e la nivelul deprivării de şanse. Deci, în România, majoritatea cetăţenilor sunt egali în aceea că sunt deprivaţi în mod egal de şanse. Tocmai pentru că există acest status quo al mizeriei, când se iţeşte un cap al inovaţiei sau al dezvoltării medicale, se va întampla retorica de care tocmai v-am zis:'' Dar ei de ce sunt mai cu moţ decât restul nefericiţilor?" O acţiune în bloc, în grup, ar trebui să aibă în spate o viziune, care, din păcate, este descalificată de legile în vigoare.
Apropos de acţiunile în bloc, ne aducem aminte că imediat după tragedia din octombrie 2015 s-a făcut un grup uriaş, de vreo 500 de specialişti în psihologie, voluntari, un grup de ajutor pe care chiar dumneavoastră l-aţi coordonat.
Da, nu erau 500. Erau câteva sute de oameni. Şi când spun oameni, mă refer inclusiv la cei care au fost în eşalonul doi sau trei.
Ce s-a întamplat cu ei după aproape 3 ani?
Grupul respectiv a fost un grup prilejuit de o criză. De un cataclism. De un eveniment acut.
De acord. Era şi normal ca după atâta timp să nu mai fie câteva sute. Dar mă întrebam dacă au rămas câţiva oameni, rude, victime, care să fie consiliaţi şi acum. La asta măr eferam.Ce se întâmplă acum după doi ani şi jumătate?
Doamnă, la doi ani şi jumătate după Colectiv, eu continui să lucrez cu unii dintre supravieţuitori şi cu unii dintre aparţinători, în cazuri selecte şi am colegi care continuă să facă aceeaşi muncă în diverse regimuri, nu aş vrea să vorbesc pentru toată lumea, pentru că nu ştiu situaţia pe de-a întregul, la doi ani şi jumătate, dar cel puţin persoane cu care eu păstrez legătura, continuă să lucreze în regim de voluntariat pro bono din alte surse de finanţare, dar fără costuri pentru supravieţuitori. Este, dacă vreţi, un omagiu pe care noi continuăm să-l aducem evenimentelor de atunci. Nu sunt oameni care să fie plătiţi de statul român pentru asigurarea suportului psihologic. Îmi pare că la Spitalul Militar există un psiholog, care este plătit de spital şi care lucrează cu unii dintre supravieţuitori, în conjuncţie cu serviciile de fizio-kinetoterapie. Ceea ce este foarte bine. Dar insuficient.
Până la urmă, defectul fundamental nu este că lucrăm unii, sau nu lucrăm alţii. Defectul fundamental este că nu a existat, până în zilele noastre, o descărcare în practică a evenimentelor de atunci. De obicei, descărcarea în practică, în medicină sau în ştiinţe conexe medicinei, cum ar fi psihologia, se face din analiză. Analiza este imparţială şi nu are cum să fie poluată de partinism sau de malevolenţa unuia care dă vina pe celălalt.
O analiză este una care include chestiile bine făcute, chestiile utile, chestiile care au fost rău sau prost făcute, chestiile care n-au fost făcute deloc şi care poate că ar fi meritat să fie făcute. Descărcarea în practică, de fapt, pe filonul acesta care se bazează pe experienţa de teren , nu neapărat pe părelogie, ar avea potenţialul, (dar din păcate nu în România, pentru că noi nu avem strictura asta) să genereze o listă de recomandări. Este cam ce fac statele europene, ce fac ţările civilizate. Când apare un eveniment catastrofic, se întâlnesc om cu persoană din terenuri, uneori chiar adverse, sau din domenii uneori chiar antagonice. Se pun la aceeaşi masă şi zic: " Bun. Hai să ne uitam la dovezi''.
Fac front comun.
Exact! Hai să vedem cum descărcăm asta în practică. Ce înseamnă să descarci? Înseamnă că, dacă, Doamne fereşte, batem în lemn, se întâmplă ceva similar într-un număr oarecare de ani, uneori 25-30 de ani, rămâne o sumă intelectuală de înţelegere a fenomenului care facilitează ulterior, poate o interventie mai bună, sau poate greşeli mai puţine, sau mijloace logistice care să salvgardeze vieţi, sau care să păstreze demnitate vieţilor. Suntem pe undeva obligaţi moral, însă de obicei, vocile sunt singulare, pentru că pietrificarea în proiect, în România înseamnă şi că orgoliul, funcţia, scaunul, frica, îi împing pe oameni de la masă. Îi ascund pe oameni. Şi oamenilor le este frică. Mă refer la oameni în poziţii de responsabilitate. Le este frică, pentru că, din păcate, avem o societate care este ca şi Ştefan cel Mare, iute la mânie şi grabnic vărsătoare de sânge. Şi e păcat.
Ce înţeleg eu, e că, în afară de acel voluntariat, atunci şi care mai există şi acum într-o oarecare măsură, nu există consiliere psihologică pentru niciun fel de pacient iar cazul Spitalului Universitar este o întâmplare.
Nu, nu este o întâmplare. Medicii au dobândit la nivel individual experienţă . Şi când un medic capătă experienţă din practica lui, din experienţa lui medicală, medicul îşi upgradează practica. Dar vorbim în schimb, despre imprevizibiltatea practicii când te uiţi în România şi vorbim şi de felul în care practica se altoieşte pe cultura locului, sau pe cultura hospitalieră, sau pe cultura socială. După Colectiv au rămas multe lucruri. Pentru că în perioada respectivă nu doar că am lucrat. Au fost diagrame, au fost programe pe care le-am făcut în AP Arşi. S-a regăsit o bună parte din propunerile noastre şi AP Arşi a fost adoptată. Singura chestiune care a rămas în contenţie de le AP Arşi la nivel de acte a fost exact chestiunea decontării serviciilor psihologice.
Voinţă şi viziune există în continuare în piaţă şi sunt oameni care vor căuta să faciliteze accesul la servicii. Însă avem un ditamai bolovanul birocratic şi mai avem un lucru. Noi avem un act de guvernare , în general si în sănătate în particular, cu o perioadă de viaţă asemănătoare unei drosofile, adică foarte scurt.
Nu poţi să faci politici de sănătate pe termen mediu şi lung când ai oameni care se dezmeticesc după vreo 3, 4 luni şi apoi, fie că-şi dau demisia, fie că sunt daţi afară, fie sunt remaniaţi. Nu-i ok.
Sunt doi ani şi jumătate de la Colectiv şi să vedem câţi miniştri s-au succedat. A fost Achimaş Cadariu, Vlad Voiculescu, Florian Bodog, acum este Sorina Pintea. Suntem la al patrulea ministru în doi ani şi jumătate. Asta înseamnă un timp mediu la cârma ministerului, lăsându-l la o parte pe Bodog care a stat cam un an, un timp mediu de 6 luni. Păi, din alea 6 luni, trei luni abia înveţi alfabetul. Şi după aia mai ai 3 luni, câtă vreme în România, volta birocratică de la iniţierea unui act normativ, până când intră în vigoare, este undeva între 6 şi 12 luni. Adică, nu prea se leagă aritmetic anumite lucruri. Şi nelegându-se aritmetic, vei vedea dansul umerilor ridicaţi periodic." Păi, atâta s-a putut". Să simplifici birocraţia presupune un gen de conclav şi un consorţiu cu privire la strategiile pe termen mediu şi lung. Unele care să nu mai ţină de guverne, ci care să ţină de legi şi de implementarea unor legi, de la care să nu se abată nimeni în stânga şi dreapta prin genul acesta de cârpeală, de oportunitate care dă bine la ştirile de la ora 7 şi până a treia zi se uită.
Este exact acelaşi lucru. Adică, plecăm de la guvern şi mergem la Parlament, că el este cel care face legile. Şi dacă legile le fac tot aşa, în 10 ani şi alea prost, că se întâlnesc într-o duminică şi votează tot, luni iar o să plângem că e legea proastă.
Legile în sine trebuie să aibă în spate o comunitate care este coerentă în cerinţe şi în motivaţie.
Printre marile bunuri de preţ pe care le-am putea lăsa copiilor noştri, unii dintre ei chiar nenăscuţi, este un sistem sanitar care să fie funcţional. Pentru că suntem în continuare pe locuri fruntaşe în Europa la mortalitate perinatală. Avem nevoie să creştem demnitari în sănătate care să fie un pic mai buni. Avem nevoie de o şcoală mai bună, pentru că noi, deşi suntem de mai bine de 10 ani în UE, nu ne comportăm la nivel european.
Din ce ştiţi dumneavoastră, dintre cei care au avut nevoie în această perioadă de consiliere psihologică în această perioadă, sunt oameni care şi-au revenit sută la sută?
Cred că ar fi un prilej bun dacă ar fi să organizăm o evaluare transparent a procesului, să o facem sistematic şi analitic. Cred că statul român ar putea foarte bine, dacă ar avea la nivel de autoritate managerială sanitară, ar putea foarte bine să se uite la acest fenomen, să denumească o comisie de audit, care să folosească o metodologie simplă de evaluare a stării mintale a supravieţuitorilor Colectiv, la doi ani şi jumătate, trei după.
Din punct de vedere personal, sunt oameni care sunt foarte ok la doi ani şi jumătate după Colectiv, sunt oameni care sunt bine şi cunt oameni care nu sunt bine. Şi motivele pentru care ei nu sunt bine sunt într-o măsură, să zicem semnificativă legate de ce s-a întâmplat atunci şi meta impactul social şi există şi alte variabile care ţin de vieţile lor prezente dar şi precedente. Şi variabilele de care vorbesc sunt unele care, probabil că le-ar fi pus probleme în viaţa psihică şi dacă nu s-ar fi întâmplat Colectiv. Dar de vreme ce s-a întâmplat, ele nu pot fi adresate independent, ci se subscriu celor care sunt cauzal şi intim legate de nenorocirea de atunci. Tulburarea de stres postraumatic e prilejuită de traumă, dar care nu se întâmplă într-un univers care era anterior virgin. Oamenii se confruntă cu evenimente adverse de viaţă pe parcursul vieţii, dar la un moment dat, sunt unele care capătă un caracter gravitaţional şi obligatoriu, trag toate celelalte variabile către ele. Ce contează dacă înainte ai trecut, generic vorbind, printr-un divorţ, ai fost dat afară de la serviciu, poate că în copilărie ai avut probleme în ecosistemul familial. La momentul în care ai trecut printr-o nebunie cum a fost Colectiv, toate celelalte, chiar dacă sunt preexistente se subscriu, se înşiruie ca pe un şirag în siajul mastodontului traumatic.
Sunt nişte poveşti extraordinare de viaţă şi sunt unul din cei privilegiaţi expuşi la unele dintre aceste poveşti şi sunt poveşti care rămân în diada medic-pacient, dar pe de altă parte, sunt poveşti de supravieţuire, de anduranţă, care ar trebui la un moment dat spuse în România. Ar trebui predate la şcoală din punctul meu de vedere.
Ascultă Digi FM Live, pentru cele mai noi știri, la fiecare 30 de minute.
Ca să știi!
Puteţi urmări Știrile Digi FM şi pe Google News şi WhatsApp!
